Plouă în suflete…

Plouă… Plouă afară, plouă înăuntru, plouă peste tot… Iubesc ploaia, și totuși de data asta e ceva ciudat. Parcă mă doare fiecare picătură ce se desprinde din nori. Simt picăturile de parcă ar fi picături de sânge, de parcă norii plâng după fiecare parte ce se desprinde din ei.
 E ca și cu întunericul… Îmi place întunericul, dar parcă uneori mă sperie, mă acaparează, îmi injecteaza teamă în suflet.E ca și cu primăvara… O iubesc pentru natura pe care o readuce în fiecare an la viață, dar o urăsc pentru că uneori așează poveri prea grele pe umerii mei arși de soare.E ca și cu muzica… O iubesc pentru că îmi e alături mereu, dar o urăsc atunci când îmi readuce amintiri îngropate de mult in cutiuța de catifea roșie.E ca și cu mine… Uneori radiez, dar uneori îmi citești totul în privire… Dar privirea mea e pierdută acum undeva pe geam. Urmărește vântul violent si crengile de alun înflorite care bat în geam..

Plouă pretutindeni și lipsește ceva…

Lasă-mă cu picioarele pe pământ…

E a nuștiu câta oară când mă întreb de ce apari în viața mea exact în momentul în care eu renunț la tine. De un simplu cuvânt de-al tău îmi da viața peste cap. Sunt zile și nopți în care mă ridici pe aripile Fericirii, a împlinirii, și in următoarele momente mă arunci puternic la pământ. Apoi dispari… Și când revii mă întrebi ce s-a întâmplat cu mine și ce este în sufletul meu.

Hai, ia toată dragostea ta…. Ori mă ții strâns lângă tine, ori ia totul și pleacă… Dar nu… Nu mă lăsa singură… Ia toată dragostea ta , vars-o într-un pahar și lasă-mă să il sorb dintr-o înghițitură. Ia toate sentimentele și momentele noastre și aruncă-le pe asfalt..ce mai contează…? Oricum nu-ți pasă… Și oricum nu-mi pasă… Asta o repetăm întruna.. da oare e așa? Oare dacă nu am putut renunța unul la altul atâta timp, vom putea renunța acum? Când totul pare mai clar, și totodată atât de încurcat și neclar.

Tu poți să mă ștergi din memoria ta. Tu poți să uiți tot ce a fost între noi, sa uiți visele noastre. Să uiți șoaptele și promisiunile. Poți să mă ștergi de pe toate rețelele… Dar oare din inima ta mă poți scoate fără urme? Oare vei putea transforma totul în praf și scrum? Trage sufletul din mine cu pofta cu care tragi fumul din țigară. Să îți simt nesațul, pofta… să ma contopesc în tine, să îți pătrund în plămâni, să respiri prin mine, asa cum respir eu întrerupt în lipsa ta…

Mă rupi în bucăți, mă arunci jos, apoi începi să strângi fiecare bucată și sa o mângâi cu grijă… Iar eu îți zâmbesc… Îți zâmbesc de fiecare dată. Și când mă ridici spre cer, și când ma arunci la pământ.

Am nevoie de o ploaie puternică, sa îmi pătrundă în suflet și să te scoată de acolo, sa te spele din inima mea, din gândurile mele, din visele și planurile legate de tine. Fă-mă să uit ochii tăi… Buzele tale, sunetul inimii, mirosul tău, vocea ta… Fă-mă să uit… Sau iubește-mă în continuare….

Termenul de valabilitate a expirat

Atunci când facem cumpărăturile, verificăm constant termenul de valabilitate a achizițiilor. Când deschidem frigiderul, avem grijă să nu avem ceva expirat, iar dacă, totuși, am găsit ceva, fără a sta pe gânduri aruncăm totul la pubelă. Și atunci de ce nu procedăm la fel și cu oamenii? Cu prietenia? Iubirea? Atașamentul? Sentimentele? Ele la fel au termen de valabilitate. De ce nu aruncăm din cap, gând și suflet oamenii care ne fac mai mult rău decât bine? Să apăsăm cu grijă pedala pubelei, și când se deschide total capacul să aruncăm înăuntru toate promisiunile pe care ni le-a făcut? Toate cuvintele mărețe care nu mai au nici o valoare. Toate momentele frumoase din trecut care ne-au ținut atât de mult cu sufletul la gură. Toate zâmbetele în doi. Toate șoaptele. Tot ce a fost promis și uitat.

Să aruncăm la coș la fel cum aruncăm o filă boțită căreia nu-i mai vedem necesitatea. Să le aruncăm asemeni acelor resturi de materiale inutile.

Iubirea noastră are un termen de valabilitate expirat, și oricât de mult nu am încerca noi să îi dam o nouă viață, așa cum facem cu laptele expirat… Încercăm, pentru început să il fermentăm, sa îi dam o altă șansă, transformându-l în chefir… Nu mai e aceeași. Așa e și cu noi. Oricât am trage noi de asta , nu putem prelungi ceea ce a expirat de mult. O iubire netrăită la timp… Nu mai poate fi trăită niciodată.

Ora cinci…

În seara aia, vocea ta era altfel… m-ai sunat, ai vrut neapărat să merg cu tine, ziceai că asta e foarte important. Era aniversarea cuiva, dar asta prea puțin conta. Tu m-ai vrut alături. Când ai venit aveai ochii timizi și plini de căldură. Te-am văzut prima dată așa. Zâmbeai într-una, și acest lucru mă făcea să mă simt altfel. Mă priveai și îmi zâmbeai. Aveai cel mai frumos zâmbet din întregul univers. Erau mulți in jurul nostru, toată ziua m-ai privit, puțin conta că cineva își poate da seama de legătura dintre noi. Prea puțin conta că alții ar fi putut judeca acea scânteie divină ce se licărea între noi. În ziua aia ai fost altfel. Ai fost acel „tu” irezistibil, care mi-a făcut inima să bată cu o putere de nedescris. Era vară, tricoul tău negru îți contura perfect corpul atât de … Atât de … al meu.

Odată cu lăsarea serii și creșterea nivelului de alcool, adrenalină și râsete din jur, te schimbai și tu. Îți pasa tot mai puțin de ei și mă făceai să mă simt centrul universului. O făceai așa cum nimeni niciodată nu a făcut-o. Încet încet te apropiai, ți-ai pus întâi o mână pe talia mea… M-ai făcut să ma apropii puțin. Apoi mi-ai înconjurat mijlocul cu brațele tale și mă priveai drept în ochi. Aveai cei mai frumoși ochi albaștri pe care îi puteam vedea. Erai tu, si erai lângă mine. A dispărut totul și toți din jurul nostru. Am rămas eu și tu și lumea noastră. Îmi amintesc și acum cum îmi cântai „У меня есть борода… И ты скажешь мне …ДА”. A fost piesa care s-a pus pe repeat de minim 50 de ori, și de fiecare dată îmi zâmbeai ștrengărește, îți atingeai barba crescută și aranjată frumos. Din când în când îți treceai, atât de firesc, mâna prin parul negru și des. Și de fiecare dată mă priveai în ochi.

M-ai imobilizat în brațele tale ca să nu pot scăpa… de-ai ști tu că eu nu vroiam să îmi dai drumul niciodată, poate nu m-ai fi strâns atât de puternic.

Ochii tăi aveau o strălucire aparte în această noapte. Mi-ai spus să privesc spre cer, moment în care, până a-mi ridica privirea, am simțit buzele tale fierbinți lipindu-se dur de buzele mele. Mă sărutai și zâmbeai concomitent. Nici nu mai știu cât timp a trecut și unde erau ceilalți, tot ce știu e faptul ca buzele tale s-au dezlănțuit. Cu siguranță au trecut multe minute încontinuu, pentru că piesa aia se repetase deja de 4 ori, apoi am încetat să îi mai dau atenție… Fiind îmbătată de tine, de mirosul tău, de farmecul tău.

Era trecut de ora 2 noaptea, am rămas doar noi doi și sărbătoritul cu iubita sa. Stăteam îmbrățișați, de parcă în orice moment s-ar putea întâmpla ceva ce ne poate dezlipi unul de altul.

Când m-ai condus spre casă ți-am simțit tristețea din voce. As fi dat orice ca noaptea aia să nu se termine, să dureze o veșnicie. Să fii mereu așa, cu zâmbetul ăla molipsitor și buzele fierbinți. Era trecut de ora 5. De aici încep poveștile cu ora cinci. Tu îmi vorbeai cu buzele lipite de ale mele, de parcă îți era teamă să nu cumva să te pierzi odată cu răsăritul soarelui care nu întârzia să apară. Acel prim „te iubesc” a adus cu el noi zile și noi încercări.

Ești fericită…?

Aseară m-ai întrebat dacă sunt fericită… Și am ezitat să îți răspund… pentru că tu nu m-ai fi înțeles corect. Nu putem să înțelegem fericirea, nici să o măsurăm. Fericirea e ceva ce nu poate percepe omul, decât dacă o comparăm cu momentele de nefericire. Așa că, da, sunt fericită acum. Sunt foarte fericită că am o mamă care zâmbește acum, sunt fericită că am un tată care, în sfârșit devine mai cald cu noi..nu ca nu ne-ar fi iubit, ba da, ne-a iubit mult..dar, la fel ca tine, el nu spune asta decât foarte rar. Am o soră care e împlinită cu ea însăși, am o altă soră de suflet care… Chiar daca avem familii, mame și tați diferiți…e inima mea (știu că citești, crețule)

Sunt fericită că sunt bine și eu și ești bine și tu, la mii de km. Sunt fericită… Dar dacă îți spuneam asta astă seară, nu mă înțelegeai…..

Scrisoare către tine, cel de ieri..

Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nici o vină şi nici măcar n-am să-ţi fac vreun reproş pentru „aşa cum eşti”. Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu şi cu actualul meu. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nici o vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista.

Şi s-a ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, aste e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi totdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la terasă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţă fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb cine ești cu adevărat. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva nou, ci de ceva al tău. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.
E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit.

Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut viața ta, de prietenii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nici o clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste nebuna, dar măsurată, mi-ai dat atât cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot, dar prea târziu, știu. Trăim viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru azi, mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste „consideraţii” generale.

Nu demult, când ți-am scris, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci dulce: „M-am pierdut în timp”

N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de ochii tăi. Nu mă mulţumeam cu ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nici o clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu.

Tu n-ai nici o vină.
N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore doar în doi , și alte zeci de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nici o legătura cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi făceai sufletul să zburde, Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărămituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare care se revărsa în mii de curcubeie prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru!

Tu n-ai nici o vină.
Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel, şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ai fi trebuit s-o f aici. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai că-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei?

Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune.

M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.

Timpul se transformă în mirosul tău

E cinci dimineața, și aici aș putea să închei postarea; pentru că tu știi ce urmează. E a nustiu câta noapte la rând când încerc să adorm, dar gândul e la tine. Cu siguranță și tu faci la fel. Da, ai spus că simți când nu dorm… Și dacă aș fi online, sunt sigură că în maxim cinci minute aș avea un mesaj cu „iar o mie de gânduri…?”. Azi mi-e dor de tine mai mult că oricând. Sau nu… Mi-e mi-e dor de mine, cea care eram lângă tine… Mai știi? Pot să jur ca ți-am simțit mirosul, nu știu de unde ar fi putut apărea în camera asta, dar am simțit mirosul tău. Mirosul ăla pe care l-aș fi recunoscut din alte zeci de mii. Mi-ai spus că ma iubești. Și nu doar așa..”la nebunie” . Păi bine… Ai devenit nebunia mea. Nebunia mea cu ochi albaștri.